Despre nimic.

Nu mi-am pus niciodată viața pe tapet. Nu mi-am dorit nicicând să fiu precum o carte deschisă pe care să o poată răsfoi oricine, despre care să își dea toți cu părerea, sau pe care să o lase uitată pe un raft al bibliotecii.

Am vrut să zbor neîncetat spre cele mai înalte ceruri ale simțirii mele, fără frică de nimic și mai ales fără frica de a mă prăbuși. Unii mi-au îmbrăcat aripile în plumb pentru a-mi îngreuna zborul, alții mi le-au tăiat de tot, fără a-și da seama că cele ce-mi vor crește la loc vor fi chiar mai puternice...iar unii...unii credeau că nici măcar nu știu să merg, cu atât mai puțin să zbor.

Dar m-am legat la ochi să nu mai văd niciun fir de răutate, mi-am astupat urechile să nu mai aud gurile ce mă descurajau și cu inima legată strâns am sărit din cuib pentru a zbura. Prima dată m-a durut. Tare de tot. M-am lovit de betonul rece și urma loviturii mi-a trecut abia după câteva luni, când nici măcar eu nu credeam că voi mai zbura vreodată. Am greșit. Am vrut să zbor prea devreme, fără a învăța mai întâi cum e când sufletul ți-e în genunchi. Dar durerea a fost carburantul perfect.

Am uitat de mine și de toți și am zburat iar, până când m-a ajuns dorul. Un dor difuz, amestecat cu mii de gânduri vechi, a început să mă viziteze. La început venea în vizită o dată pe lună, ca mai apoi să vină în fiecare săptămână și mai apoi în fiecare zi. E un dor nedefinit, cu aripile arse, care a alergat să mă prindă din urmă, căci inconștient, eu fugeam de el... M-a prins și mi-a tăiat răsuflarea pentru câteva secunde...am uitat cum e să nu-mi fie dor...