Mircea Eliade- “Nunta in cer”, sau cum am aflat EU mai multe despre iubire

“...Acum vede ca prin oglinda, in ghicitura, atunci insa, fata in fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste deplin...”

                                                                                                                 Corinteni I; 13, 12

Asa isi incepe Mircea Eliade romanul “Nunta in cer”, o carte pe care de acum o pot numi “carte a adolescentei mele”, pentru ca m-a facut sa inteleg mai multe despre suflet, despre iubire vs. dependenta, despre datorie vs. placere, si despre fericire. Maiestria cu care Eliade zugraveste sentimentele primordiale ale vietii, precizia cu care descrie anumite detalii si sinceritatea cu care vorbeste despre iubire, despre fericire si implinire, m-au facut sa savurez din plin fiecare pagina din acest roman. Fara indoiala, autorul ei a evadat in trecut si in mituri in timpul scrierii acestei carti, fiind plin de mister si cu siguranta realist-simbolic. Este atat de profunda aceasta opera, incat uiti de tot ce este in jurul tau in momentul in care patrunzi in lumea lui Eliade, uiti pentru ca esti atras de toate adevarurile spuse atat de frumos si pentru ca astfel iti radiografiezi si propria viata si nu iti vine sa crezi cate vechi intrebari isi gasesc raspunsurile in aceste randuri.

Pentru ca iubesc aceasta carte, va impartasesc si voua cateva randuri, precizand inainte de a incheia ca finalul nu a fost cel dorit de mine, ci un final misterios, deschis spre interpretare...

-“Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parca nu mai era imbratisarea contopirea accea din urma, cand cu adevarat se topeau contururile, disparea carnea, ne uitam respiratia, mistuiti amandoi de o singura- insangerata si nesatioasa- gura[....] Posesiunea, cat ar fi ea de perfecta, nu inseamna aproape nimic. Cel care a spus: amorul e o chestiune de epiderma se referea, fara indoiala, la aceste cunoasteri inferioare ale trupului, la faptul ca o posesiune e posibila numai in anumite conditiuni fizice si pentru anumite exemplare umane.”

-“De ce n-aveam curajul sa ramanem pentru totdeauna impreuna, legati intr-un singur trup cosmic? Nu ma gandisem pana atunci la supravietuirea sufletului, socotindu-ma apt numai pentru realitati concrete. Dar am stiut de atunci ca niciun om n-ar putea supravietui asa cum este, rupt in doua, singur. Viata are sfarsit aici, pe paman, pentru ca e fracturata, despicata in miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desavarsita integrare, unirea aceea de neinteles pentru experienta si mintea omeneasca, stie ca de la un anumit nivel viata nu mai are sfarsit, ca omul moare pentru ca e singur, e despartit, despicat in doua, dar ca printr-o mare imbratisare se regaseste pe sine intr-o fiinta comica, autonoma si eterna...”